Fericirea la Puterea a Treia :)

Aseara am fost de trei ori fericita. Iata de ce, in ordine cronologica:

1. Am "pus mana" pe niste carti pe care abia astept sa le citesc. Insa cum s-a intamplat lucrul acesta? Un prieten de pe Facebook pe care nu l-am intalnit niciodata in carne si oase (nici chiar aseara) mi le-a imprumutat (mi le-a trimis prin altcineva), raspunzand unei dorinte pe care eu mi-o exprimasem tot pe Facebook, of course. Nu-i asa ca-i cool? :)

2. Am fost la un super concert de muzica clasica la Sala Radio, care mi-a placut nemaipomenit de tare. Dirijor a fost maestrul Sabin Pautza, iar solist pianistul Lucian Velciu, care a cantat Beethoven extraordinar. Mai vreau! (iata mai jos un mic fragment din concert)



3. La sfarsitul concertului, in foaierul salii, a avut loc o degustare de vinuri produse de Domeniile Ostrov, precum si de tot felul de delicatese cum ar fi prajiturele, fursecuri, piscoturi, struguri albi si negrii si multe alte asemenea nebunii, mniam, mniam, mniammmmmmmmm. A alunecat vinul pe gat ca uns! :)



Si asta mai vreau!

Dinu Sararu si ai sai Tarani

Sunt din cale-afara de entuziasmata de ultima carte pe care am citit-o! Asta si pentru ca nu aveam mari asteptari de la ea, recunosc. O carte de altfel foarte frumos legata, cu o coperta roscat inchis si titlul scris cu auriu, cu foi galbui, nu albe, pentru a le fi mai usor ochilor sa o parcurga. O placere sa o atingi, sa o rasfoiesti, sa o adulmeci, mmmmm......!

Cum am deschis-o mi-am dat seama ca este despre... niste tarani. Un subiect care nu imi este foarte apetisant in general, insa fara vreun motiv aparte. Asa ca am tot amanat-o si am lasat-o pe lista de asteptare o vreme. Pana acum cateva zile.

Era pentru pentru prima data cand citeam ceva de Dinu Sararu. Auzisem de el, fusesem la spectacole ale Teatrului Mic pe vremurile cand el era director (inainte de '89), stiam ca a scris carti si ca era in general un personaj controversat, dar cam atat.

Atat Iarba vantului cat si Crima pentru pamant se petrec in satul Cornu Caprei de pe Valea Cernei din apropiere de Horezu, prima povestire in vara lui 1989, deci inainte, a doua in primavara lui 1990, dupa. Fiecare dintre ele are cate un personaj principal, un locuitor al satului, in jurul caruia se invarte actiunea. Matul - carciuma satului - este locul de intalnire unde se discuta de toate pentru toti, atat inainte cat si dupa. Dialogurile sunt spumoase si personajele bine conturate, chiar si prin numele lor: Gaita, Visina, Spuma al mic, Temelie, Usurelu, popa Pruna, Cursfant, Mucălăii, Radu Hogea Jidanul, Vulpenaru. Frazele sunt lungi si timpii povestirii se pot schimba in cadrul unei singure fraze, prezentul cu amintirile si cu visarile (planurile de viitor) se intercaleaza, fara insa a face naratiunea obositoare sau greu de urmarit. Actiunea se desfasoara alene spre deznodamantul care este totusi implacabil. Norii care-l prevestesc aproape ca nu se simt la inceput (desi unele semne sunt), pentru a deveni din ce in ce mai apasatori si mai evidenti spre sfarsit. In Crima pentru pamant povestea este practic formata din povestile fiecarui personaj si/sau martor in parte, montate la un loc intr-un tot unitar. La sat, justitia divina si legea pamantului nu iarta. Dupa parerea mea, avem de-aface cu veritabile romane politiste in care personajele sunt taranii locuitori ai Cornului Caprei.

Spre rusinea mea, nu am citit Morometii lui Marin Preda, desi stiu multe despre ei. Resimt acum acest fapt ca pe o mare lipsa, as fi vrut, as fi fost curioasa sa pot face o comparatie intre satul lui Marin Preda si cel al lui Dinu Sararu, desi nu pare sa existe o diferenta de baza, majora, intre cele doua, chiar luand in considerare timpurile diferite ale celor doua carti. Mai mult, la fel cu prima parte a Morometilor, actiunea din Crima pentru pamant se petrece practic intr-o singura zi.

Impreuna cu volumul Niste tarani scris in 1974, primul sau roman, puternic controversat dupa 1989, care i-a adus insa si consacrarea ca romancier, cele doua lucrari (aparute in 1993 si, respectiv in 1996) fac parte din asa numita Trilogie taraneasca, aparuta ca atare in 1996, cand a si aparut prima data Crima..., urmand ca aceasta din urma sa apara sub forma de piesa de teatru in 1997.

Dupa parerea mea personala, indiferent cat ar fi de controversat si din ce motive, Dinu Sararu este un romancier de exceptie, extrem de talentat, care m-a prins in mrejele lui definitiv. Are un talent deosebit de "uneltitor" de personaje, actiuni si intrigi pe care le povesteste intr-un stil propriu care te prinde cat ai clipi si care te face sa nu mai poti sa lasi cartea din mana decat cu greu. Vreau sa citesc si Niste tarani neaparat de indata ce voi face rost de ea, sper cat mai curand.

(Autor: Dinu Sararu; editura: Adevarul Holding 2010; nr. de pagini: 444; pret original: 40 lei / 20 lei cu reducere)

Cercul Vicios...

...al cartilor, din care nu imi voi dori sa ies vreodata :)

A furat cineva frumusetea?

Voiam demult sa citesc ceva de Pascal Bruckner. Nu l-am prins cand a fost la Bucuresti, prea multa aglomeratie in jurul lui (la care recunosc ca nu ma asteptam, dar m-a surprins placut; totusi, nu am stat sa ma lupt cu multimea). Si iata ca pe Strada de C'Arte mi-a facut cu ochiul o coperta colorata care era la oferta. Asa ca am cumparat "Hotii de frumusete" si tocmai ce am terminat-o de citit.

Desi scrisa intr-un stil pe care eu il numesc "frantuzesc", adica putin cam rece, distant si cam din varful buzelor (asa cum isi si vorbesc limba, de altfel, dupa parerea mea), m-a prins. Ideea cartii e interesanta si cam SF, in ea putand fi gasit chiar si un capat de filon filozofic. Un cuplu destul de neverosimil - ea tanara, bogata, educata, el mai in varsta, sarac si mai de la tara - pica precum musca in lapte in casa unor oameni aparent nebuni la cap care sunt... hoti de frumusete. Si de aici, aventurile lor cu acesti oameni care desi ar trebui sa emane ceva sordid, par mai degraba... amuzante, desi eu nu am ras deloc. De fapt, nu prea iti dai seama daca trebuie sa te oripilezi sau sa izbucnesti intr-un hohot sanatos de ras citind aceasta carte. Motiv pentru care de fapt n-o sa faci nici una, nici alta.

Per total, subiectul este foarte original, insa povestea mi s-a parut cam subtire, ca un roman politist de citit in tren. Recunosc ca am fost putin dezamagita, ma asteptam la ceva mai consistent. Insa merita citita, totusi, macar pentru subiect daca nu pentru altceva. Imi propun sa citesc si unul dintre romanele sale mai faimoase, poate voi ajunge la sentimente mai bune despre autor.

O nota foaaaaaarte proasta insa traducerii: HORROR! GROAZNICA! EXECRABILA! E plina de termeni neromanesti, romanizati fortat, cuvinte despre care eu ma indoiesc profund ca exista in limba noastra, expresii neromanesti si chiar greseli de exprimare si de limba care toate la un loc te zgarie pe creier groaznic. Motiv pentru care va rog din suflet sa o cititi fie in original, pentru cei care stiu franceza, fie intr-o alta traducere, care este imposibil sa fie mai proasta decat aceasta. Iar daca nu si nu, macar sa stiti la ce va asteptati de la editia de care vorbesc.


(Autor: Pascal Bruckner; editura: trei 2011; nr. de pagini: 247; traducere din limba franceza: Magdalena Popescu; pret orientativ: 13,99 lei)


P.S. Celebrul film "Luna amara" (1992) al lui Roman Polanski este facut dupa romanul lui Bruckner "Lunes de fiel". Imi imaginez ca si cartea trebuie sa fie de acelasi calibru sau chiar mai buna decat filmul, cum se intampla de obicei.

Et in Arcadia Ego

...adica eu la Muzeul Kafka din Praga :)...



...si de asemenea chiar langa Kafka, pe strazile din Praga :)

Braila - orasul geniilor

NICU ALIFANTIS - Postalionul



Braila. Orasul despre care am auzit lucruri cam neplacute (nu stiu daca sunt sau nu adevarate). Orasul in care am o parte din familie si din care am o prietena buna nascuta in aceeasi zi cu mine :). Orasul in care nu am mai ajuns de muuuuuuulti ani de zile. In sfarsit, orasul care a nascut cel putin trei genii: Hariclea Darclee, Panait Istrati si Nicu Alifantis.

Despre Darclee nu stiu foarte multe, spre rusinea mea. Stiu ca a avut o voce extraordinara, care l-a facut pe Puccini sa compuna Tosca special pentru ea, ceea ce, zic eu, nu-i putin lucru. Si mai stiu ca acum in zilele noastre exista la Braila un festival nemaipomenit care-i poarta numele si la care sper sa ajung si eu macar o data in viata.

Despre Alifantis stiu ca-mi place de cand eram mica si nu cred ca exista vreo melodie de-a lui, mai veche sau mai noua, care sa-mi placa mai putin decat alta. Toate imi plac enorm de mult. Cred ca pe langa talent cu carul, iti trebuie o sclipire de geniu ca sa faci din simplitate ceva atat de extraordinar. Pentru ca muzica lui este atat de simpla si, prin chiar acest fapt, atat de extraordinara.



Pe Panait Istrati l-am descoperit de foarte curand, cam de un an de zile. De fapt, mi l-a "decoperit" o prietena buna. Ea mi-a zis la un moment dat ca citeste ceva de el si ca ii fusese asa de dor de stiul lui! Moment in care mi-am dat seama ca eu nu citisem absolut nimic scris de el. In schimb, imi aduceam aminte ca aveam in biblioteca un numar de cateva volume groase de-ale sale. Si asa a inceput povestea mea de dragoste cu Istrati ;). Asa am inceput sa-l citesc si sa caut mai multe informatii despre el. Asa am aflat despre viata lui atat de incredibila. Asa am ajuns sa cunosc, din scrierile lui, Braila inceputului de secol 20 mai bine decat o cunosc pe cea din zilele noastre si asa mi s-a nascut dorinta sa merg din nou la Braila cat mai curand sa-mi vizitez rudele :D... si sa aflu daca, de exemplu, Comorofca mai exista sau nu si daca da, sa o vad cum arata acum. Sa vad unde era placintaria lui kir Nicola si ulita kalimereasca.... Sa intreprind un fel de actiune "Pe urmele lui Panait Istrati la Braila" :). De fapt, pe urmele lui Panait Istrati la Braila, dar cu intoarcere chiar in acel timp in care orasul era in egala masura romanesc, turcesc, grecesc, albanez si altele, cu alte cuvinte, atunci cand era o mica mostra de Balcani in toata puterea cuvantului.



"Muzica" lui Istrati este ata de simpla, atat de naturala, si, din nou, prin chiar acest fapt, atat de geniala. "Se misca natural", cum glasuia o reclama, prima reclama straina din Romania, in vara lui 1990. Intr-adevar, cuvintele "ii ies" lui Istrati atat de simplu, de natural, de usor, fara nici o sfortare. Si subiectele sunt atat de simple: in general, este vorba despre viata celor mai saraci oameni din mahalalele Brailei sau din satele din imprejurimi. Cum sa iasa o opera de geniu din astfel de subiecte? Daca esti Panait Istrati, iese :). Poate si pentru ca de fapt, in toate el scrie despre viata lui: grea, dar atat de frumoasa, simpla (material vorbind), dar atat de bogata. Iata sclipirea de geniu care poate face din simplitate o adevarata capodopera. Ce sa mai vorbim despre faptul ca el si-a scris opera in franceza si abia apoi a tradus-o in romana! Ce sa mai vorbim despre faptul ca a fost un autodidact complet!

In concluzie, continui sa ascult Alifantis si continui sa citesc Istrati cu o bucurie de fiecare data la fel de mare si cu o emotie pe masura. Si la fel cum nu pot niciodata sa ma decid care melodie a lui Alifantis imi place mai mult pentru ca toate imi plac la fel de enorm (daca-mi este permisa aceasta exprimare), tot la fel, nu as putea sa spun care dintre povestirile lui Istrati imi place mai tare.

Asa ca, pentru mine, din cel putin trei motive, Braila rocks! :)



PS. Chiar acum citesc volumul numit "Nerantula", pe care cu nostalgie am remarcat ca stau scrise urmatoarele: "Cristinei, Felicitari si noi succese! Premiul I, clasa a VI-a D, 28 iunie 1987" Semnat: Mariana Sipos (diriginta si profesoara mea de romana din clasele 5-8).

Daruind veti dobandi

Fratilor, cumnatilor, daruind veti dobandi. Asa ne asigura Nicolae Steinhardt si sa stiti ca are dreptate. Insa el se refera la un paradox, aparent, dar nu e tot crestinismul un paradox de la cap la coada? Numai in aparenta.

Iata ce spune el: ca Isus nu ne cere sa daruim din surplusul pe care-l avem, nici din strictul nostru necesar, nici din putinul sau foarte putinul pe care-l avem. Nu. El ne cere sa daruim ceea ce... NU avem, si astfel vom dobandi si noi. Hopa, dar cum se poate asa ceva? Pai uite ca se poate. Toti avem persoane dragi in viata noastra si cred ca fiecare dintre noi la un moment dat i-am protejat de vreo veste rea, le-am dat curaj, bucurie, speranta in vreun moment greu, cu toate ca in interior poate eram distrusi, poate ne naruiam, poate ne era o frica de moarte, poate eram tristi din cale-afara, poate toata speranta noastra murise. Dar lor le-am zambit, i-am privit drept in ochi cu curaj si i-am imbarbatat, le-am dat speranta care poate le lipsea. Si poate, in felul acesta, am capatat si noi curajul, bucuria si speranta pe care nu le aveam, dar le-am putut totusi oferi celorlalti.

Ei, parca paradoxul nu mai e asa de paradoxal, nu? :) Recunosc ca eu nu ma asteptam la aceasta demonstratie matematica atunci cand am citit prima oara titlul cartii. Dar nu este absolut corecta afirmatia in lumina celor demonstrate mai sus? Mai mult, nu este absolut sublima? Si in acelasi timp absolut practica, indraznesc, din nou, sa spun? Nu este extraordinar sa obtii cele ce nu ai tocmai prin a le oferi?

Eu cred ca este nemaipomenit!

Va indemn sa cititi "Daruind vei dobandi" a lui Steinhardt pentru a mai vedea multe astfel de demonstratii uluitoare. Nu foloseste un limbaj pretios decat foarte rar, ci din contra, vorbeste foarte pe sleau. De altfel, cartea este o colectie de predici tinute de el la biserica Manastirii Rohia duminicile sau la diverse sarbatori, deci este o colectie de "vorbiri" catre oameni obisnuiti, si nu catre niscai somitati. Ah, si nu, nu trebuie sa fii vreun habotnic sau bisericos pentru a o citi si intelege, asa cum nici eu nu sunt, trebuie doar sa urmaresti demonstratia logica si te vei convinge singur ce si cum.

Si daca Marin Preda spunea ca "daca dragoste nu e, nimic nu e", N. Steinhardt spune si explica exact acelasi lucru: ca la Marele Sfarsit nu vom fi judecati pentru cat de drept am judecat noi, care nici macar nu avem acest drept, si pentru cat de drepti si corescti am fost cu semenii nostri, ci pentru cat de... nedrepti am fost cu ei (in lumina celor spuse de Sf. Isaac Sirul - "Nu huliti spunand ca Dumnezeu e drept"; El este iubitor si milostiv, nu drept, pentru ca nici unul dintre noi nu ar face fata unei judecati contabile si drepte), adica pentru cat de mult am i-am iubit.

Deci, sa ne iubim mult unul pe altul. Pentru ca se dovedeste iara si iara, mereu si mereu, la tot pasul, ca "daca dragoste nu e, nimic nu e".


(Autor: Nicolae Steinhardt; editura: Dacia, Cluj-Napoca, 2000; nr. de pagini: 301; pret original: 23 lei)

Iuda anchetat de "organe"

Dialog imaginar intre Iuda - tradatorul lui Isus - si un imaginar "organ de ancheta":
- Ai fost la popi, ma?
- Da, dar sa vedeti ca...
- Ma, ai luat bani de la ei, recunosti?
- Recunosc, insa eu nu i-am cerut. Ei m-au silit sa-i iau.
- Lasa asta, i-ai luat ori nu? Raspunde!
- I-am luat.
- Si le-ai aratat locul unde urma sa vina husanul?
- Eu am vrut cu totul altceva...
- Tu raspunde la intrebari. Le-ai aratat?
- Da.
- Asa. Si pe acela l-ai sarutat?
- Mi-era prieten.
- Ma podoaba, tu ca prieten l-ai sarutat ori ca indicator?
- Eu am vrut sa-l ajut sa...
- Nu tine, ma, tu ai vandut pontul si-ai mers acolo sa-l predai oamenilor popimii, asa-i?
- Eu...
- Atunci ce-o tot intorci ca la Ploiesti?
- Dar banii i-am dat inapoi si m-am sinucis.
- Pai tocmai asta dovedeste ca te recunosti vinovat si ca esti agent informator.
(N. Steinhardt)

Daca dragoste nu e, atunci ce e?

Am terminat de citit "Cel mai iubit dintre pamanteni" de vreo 2 luni cred si in continuare nu prea stiu ce sa scriu despre ea. Nu ca trebuie sa scriu ceva neaparat, pentru ca nimic nu trebuie, din fericire. Ci vreau eu sa scriu, blogul asta e ca un fel de jurnal al literaturii mele personale, asa l-am privit cand mi-a fost facut cadou :)... ca pe o provocare...

Filmul "Cel mai iubit..." l-am vazut chiar la inceputul anilor '90, cand a aparut. Mi-a placut si mi s-a parut un film bun, insa mi-a ramas in minte ca un film politic, poate si din cauza ca era foarte curand aparut dupa decembrie '89 si toti aveam numai politica in cap. Ma rog, cam toti cei din jurul meu, vreau sa zic.

Citind cartea acum, m-a surprins foarte tare sa aflu ca ea, cartea, nu este deloc asa, si m-am cam confuzat putin, intrebandu-ma: filmul chiar este unul care pune accentul pe politic, sau doar mi s-a parut mie asa atunci? (pentru ca nu l-am mai revazut). Nu stiu, insa in carte politicul este doar un fundal pentru povestea care se desfasoara in prim plan, povestea lui Victor Petrini povestita de el insusi. Un fundal care desigur ca ii afecteaza viata.

Petrini a avut "sansa" sa traiasca si in perioada interbelica si dupa razboi, in plina era stalinista, cand nu i-a ajutat prea mult faptul ca era o persoana cu o gandire dura si directa, desi nu pentru asta a fost inchis si trimis la munca silnica in minele de plumb. Povestea insa nu este despre aceasta era care l-a cuprins si pe Petrini, ci despre Petrini care a fost afectat si de aceasta era, asa cum a fost afectat si influentat de multe altele in viata sa, si mai ales de iubire sau de lipsa ei.

Eu cred ca "Cel mai iubit..." povesteste de fapt viata unui barbat vazuta prin filtrul iubirilor sale. Dragostea este elementul principal aici, poate chiar personajul principal, as indrazni sa spun, de cand Petrini era adolescent si pana cand devine un barbat matur avand propriul sau copil (fetita sa, Silvia). Dragostea sau lipsa ei l-a afectat, la urcat, l-a coborat, l-a dat chiar cu capul de pereti, aducandu-l in inchisoare pentru a doua oara in viata sa, pentru crima. Nu o crima pasionala, stati linistiti, ci una accidentala si deci cu atat mai stupida.

Concluzia sa dupa toate cele pe care le-a trait? Apocaliptica intr-un fel: "...daca dragoste nu e, nimic nu e!..." Genial, sau ce? Desigur, cu totii cunoastem fraza asta celebra (fie si doar pentru faptul ca cineva a scris un cantec cu acest refren) si super-adevarata, insa fratilor, nu cantaretul Gh. Gheorghiu a inventat-o, ci Marin Preda. ;) (stiu ca stiati, dar sunt intr-o dispozitie rautacioasa, ce sa fac... :P).

In sfarsit, editia pe care am citit-o eu este aparuta inainte de '89 si are o prefata luuuuunga scrisa de Eugen Simion. Interesanta, desi mie nu numai ca nu mi-a placut, dar am multe de combatut la ea, insa din nou, ca si in cazul "Poezii"-ilor lui Bacovia, trebuie sa le dam vremurilor ce este al vremurilor... (In paranteza fie spus, am mai nou o manie sa citesc prefetele si postfetele cartilor daca acestea exista si sa carcotesc despre ele cu cei mai apropiati mie, desi in scoala nu le puteam suferi; mai imbatranim, de! :P). As fi insa curioasa sa citesc o prefata la "Cel mai iubit..." scrisa dupa '89, poate tot de Eugen Simion, de ce nu? Ma intreb daca exista asa ceva, stie cineva ceva? Sa fac o analiza comparativa a prefetelor la "Cel mai iubit dintre pamanteni"! :D Uau, ce-am zis-o, frate! Dar adevarul e ca mi-ar placea :).

Si vreau si eu sa inchei cu un gand in care cred din toate puterile mele si din toata fiinta mea si am sa cred pana la sfarsitul zilelor mele si dupa aceea: "...daca dragoste nu e, nimic nu e!" Parerea mea si a lui Marin Preda!


(Autor: Marin Preda; editura: Cartea Romaneasca 1984; nr. volume: 3; nr. de pagini: 475, 420, 315; pret original: 55 lei)

Violet...

De curand am facut in premiera un exercitiu interesant: am luat o carte de poezii si am citit-o da capo al fine, incepand cu prefata si terminand cu ultima poezie.

Este vorba despre volumul "Poezii" al lui George Bacovia, poetul meu preferat dintotdeauna. Volumul a aparut in 1956, la 75 de ani de la nasterea sa, asa dupa cum am aflat din prefata lui Eugen Jebeleanu, si la un an inainte de disparitia sa.

O prefata foarte interesanta, de altfel, care trebuie bine-nteles citita si inteleasa in lumina epocii in care a fost scrisa, anii '50. Bacovia este numit poet al proletarilor si vizionar, spunandu-se ca anticipase cu mult inainte prin poeziile sale ceea ce avea sa urmeze, si anume rasturnarea burgheziei si venirea la putere a clasei muncitoare etc... Este adevarat ca volumul despre care vorbesc aici cuprinde doar poezii scrise inainte de Al Doilea Razboi Mondial, printre care se afla cateva care "infiereaza" burghezia si indeamna proletarii sa se ridice la lupta. Mi se pare insa exagerat si chiar ipocrit sa-l numesti poet al proletariatului, cu atat mai mult cu cat dupa Al Doilea Razboi Mondial, probabil lamurindu-se cum sta treaba cu burghezia si proletariatul, ii apare volumul "Stante burgheze" in 1946, pentru care este criticat aspru de autoritatile comuniste. Insa trebuie sa le dam vremurilor ce este al vremurilor, nu-i asa?...

La mijlocul anilor '50, dupa moartea lui Stalin, este reabilitat si sarbatorit prin acest volum, "Poezii", care bine-nteles insa ca se incheie cu "Comedii in fond" din 1936. "Stantele" din '46 pesemne ca n-au mai avut loc, volumul ar fi devenit prea gros... ;)

Dincolo de toate acestea, Bacovia mi s-a lipit de suflet inca din liceu cand l-am studiat la orele de romana. Nu sunt nicidecum o depresiva, insa Bacovia este pur si simplu genial! Convingeti-va!

"Amurg Violet

Amurg de toamna violet ...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
- Apostoli în odajdii violete -
Orasul tot e violet.

Amurg de toamna violet ...
Pe drum e-o lume lenesa, cocheta;
Multimea toata pare violeta,
Orasul tot e violet.

Amurg de toamna violet ...
Din turn, pe câmp, vad voevozi cu plete;
Strabunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet."

(Autor: George Bacovia; Editura de Stat pentru Literatura si Arta 1956; nr. de pagini: 207; pret original: 5 lei, dar eu am luat-o de la un anticariat si nu mai stiu cat m-a costat)

Et in Arcadia ego! :)

Iata dovada :):



(adica si eu am fost azi la Bookfest 2011 si am fost fericita :)

De ce avem nevoie de mistere...

Un mister care se leaga si se dezleaga devine o problema si nu mai e mister. Misterele sunt supranaturale si sunt singurele mijloace de iesire din inlantuirea cosmica, din limitele comunitatii si din marginirea personala. (Petre Tutea)

Iata de ce trebuie sa cititi "Lolita" de Nabokov

"Lolita, light of my life, fire of my loins. My sin, my soul. Lo-lee-ta: the tip of the tongue taking a trip of three steps down the palate to tap, at three, on the teeth. Lo. Lee. Ta."

Da, am terminat-o de citit, cam acum o saptamana. Am asteptat ca mai intai sa se decanteze impresiile, pentru ca acum sa pot scrie despre ea. Am asteptat sa imi mai mai vina in cap si altfel de exclamatii decat: Uau! Extraordinar! Nemaipomenit! Extraordinar! (din nou) samd. Am asteptat degeaba! :)

Insa vreau totusi sa spun cate ceva despre Lolita lui Nabokov. Este extraordinara! :)

Eu stiam cu ce se mananca aceasta carte de aici si de pe net, dar cu toate astea eram curioasa sa o citesc. Am facut rost de ea in format electronic, in engleza, acum vreo 2-3 ani, insa viata mea agitata din aceasta perioada lunga m-a impiedicat sa ajung sa o citesc. Cum agitatia nu dadea semne ca ar avea sfarsitul aproape, am hotarat brusc sa o ignor si sa ma apuc de citit Lolita. Ceea ce am si facut si bine mi-a parut. :)


Peste tot se spunea ca este vorba despre un psihopat. Care psihopat?, m-am intrebam eu dupa primele... destul de multe, pagini. Omul asta este perfect sanatos la cap, atat de sanatos incat iti explica pe-ndelete... cum a ajuns el psihopat :D. Atat de amanuntit si pe-ndelete iti explica, incat nici nu-ti mai dai seama ce-ti explica. Cum s-ar zice, te face sa nu mai vezi padurea din cauza copacilor. O ia din copilarie si te trece prin tineretea lui in care i s-a intamplat ceva ce justifica pe deplin actiunile lui de mai tarziu, nu-i asa, cititorule? (Cartea este scrisa la persoana I singular).

Si Lolita, Lolita... aceasta nimfeta, ea a fost de vina! Tot timpul, numai ea a fost de vina! Cititorule, e imposibil sa nu vezi ca eu nu am facut decat sa ma supun hazardului si am fost o victima a sa! Eu nu am nici o vina!, da de inteles Humbert Humbert de-a lungul intregii epopei.

Ai grija, insa, Cititorule, sa nu cazi in plasa sa, ci sa citesti cu atentie. Povestea, socanta si controversata la timpul ei, este, la prima vedere, despre un barbat matur care ajunge sa traisca, sexual vorbind, timp de 2 ani cu fiica sa vitrega, pe nume Dolores Haze, in varsta de 12 ani, printr-un ciudat concurs de imprejurari favorabile pe care soarta, McFate cum o denumeste el, il orchestreaza fara vreo influenta din partea sa. Oare? Asa sa fie?!?!?

Daca citesti insa cu atentie, iti vei da seama ca aceasta carte este despre altceva. De fapt, scriitorul ne opreste de la obisnuitele speculatii gen "Ce-a vrut sa spuna autorul?" si ne dezvaluie el insusi intr-o postfata cum i-a venit ideea acestei carti. Intr-o zi a citit intr-un ziar al vremii un articol in care se vorbea despre un fapt extraordinar: pentru prima data, o primata aflata in captivitate a reusit sa faca un desen pe o foaie de hartie! Senzational, nu-i asa! Si ce credeti ca a desenat? Gratiile custii in care statea!!!! Iata deci subiectul real acestei carti: opresiunea, ingradirea libertatii unui om de catre un alt om pentru simplul motiv ca cel de-al doilea poate sa faca asta. Cum a fost posibil sa se intample asa ceva in cazul Lolitei? "Pentru ca, vedeti, ea nu avea unde sa se duca in alta parte." Dolores nu a avut de ales, iar H.H. a profitat.

Desigur, H.H. sustine ca o iubeste pe Lolita si poate chiar asa este. Doar ca Lolita nu exista in realitate, ci este inventia mintii sale dereglate. Cea care exista in realitate este Dolores Haze.

Finalul lui H.H. (si nu numai finalul, pana la urma), dupa parerea mea, nu lasa nici o umbra de indoiala despre cat era el de psihopat. Dar finalul Lolitei? Cu siguranta merita aflat la finalul cartii ;).

Vladimir Nabokov... ca copil, la Sankt Petersburg, a inceput sa citeasca in engleza inainte sa citeasca in rusa, spre nemultumirea tatalui sau. Vorbea fluent engleza, franceza si rusa, insa in scris a excelat in engleza in Statele Unite unde si-a petrecut o mare parte din viata (si unde a si scris Lolita). "Suferea" (ca sa zic asa ;) de sinestezie, care a fost principalul izvor al imaginatiei sale debordante, cred eu. Desigur, dublata de un talent urias.

Nabokov este un vrajitor al cuvintelor, cum am spus el a excelat in limba engleza cu care se joaca cum vrea el. De aceea, daca puteti, cititi-o pe Lolita in original, in limba engleza. Daca nu, cititi-o oricum! :)

(Autor: Vladimir Nabokov; editura: Polirom 2008; 2011; nr. de pagini: peste 300; pret orientativ: 39.95 lei (2008); 16.95 lei (2011) )

Un gand...

Nu am fost si nu sunt antisemit, pentru ca ar însemna sa fiu anticrestin. Pentru ca, sa fim cinstiti, Cristos nu e din Falticeni. (Petre Tutea)

Se poate citi "Lolita" in Teheran?

Dupa cum spunea o celebra reclama pe care unii dintre noi cu siguranta ne-o amintim cu zambetul pe buze, "Daca vrei, poti!"

Si profesoara de literatura engleza si americana Azar Nafisi a putut, impreuna cu cateva dintre cele mai pasionate eleve ale sale. Doar ca in Rebublica Islamica Iran astfel de lucruri, simple pentru noi, puteau deveni crime.

"Citind Lolita in Teheran" este una dintre acele carti care m-a prins pe neasteptate. Nu stiam nimic despre ea, mi-a fost recomandata (si imprumutata) de catre o prietena buna, aceeasi care imi recomandase si "Alchimistul". Mai mult, atunci cand am citit-o traiam in Orientul Mijlociu. Nu in Republica Islamica Iran, nu, dar pe-aproape. Asa ca am zis, Hai sa vedem ce si cum, desi grosimea ei ma descuraja cumva.

Subiectul cartii este simplu oarecum. O profesoara de literatura engleza si americana care preda la Universitatea din Teheran, dintr-o familie buna din capitala Iranului, scolita prin America sau pe la Londra (sau in ambele locuri) pe vremea Sahului (cand, dupa cum singura marturiseste, participa la manifestatii importiva lui, nici cu gandul negandind ce avea sa urmeze dupa) se trezeste cu Republica Islamica pe cap, ca sa ma exprim asa. Brusc este obligata sa se acopere cu valurile negre din cap pana-n picioare sau, daca refuza, ceea ce a si facut intr-o prima si lunga faza, sa fie data afara de la catedra. Decretand ca ea nu va veni niciodata imbracata asa in fata studentilor, a preferat sa se retraga si sa nu mai predea.

Insa pasiunea pentru literatura a fost mai puternica. Si astfel, a hotarat sa lupte importiva lumii de afara facandu-si propria-i "catedra"... acasa. A ales cateva dintre cele mai bune si pasionate eleve ale sale si le-a invitat la ea acasa sa citeasca si sa discute literatura. In fiecare joi dimineata. Timp de 2 ani. Astfel ca vietile acestor studente precum si a ei insisi se impleteau cu vietile cartilor citite. De ce Lolita? Pentru ca, asa cum autoarea marturiseste, este romanul pe care l-a predat ultimul si de care o legau multe multe amintiri.

Si astfel, citind aceasta carte, vezi cum, sub ochii tai, fundamentalismul islamic pune violent stapanire pe Iran si pe locuitorii sai, vezi cum unii cad in mrejele lui de buna voie si colaboreaza (dupa cum se stie, nici un regim totalitar de orice natura nu ar rezista fara multi multi colaborationisti de buna voie si nesiliti de nimeni), pe cand majoritatea se revolta. Vezi cum femeile sunt obligate sa se acopere cu negru din cap si pana-n picioare, vezi cum cenzura isi pune gheara pe tot si pe toate (un orb, un om care nu vedea, era maharul principal al cenzurii din cinematografe!) si cum dintr-o tara normala si moderna pe vremea aceea, Iranul se transforma intr-o tara anormala cu un regim intors impotriva propriilor cetateni... in numele religiei! Ti se face pielea de gaina.

Recunosc ca din punct de vedere strict literar, eu personal am avut frustrarea ca erau cateva dintre cartile mentionate aici pe care nu le citisem si mai ales nu o citisem pe Lolita. De fapt, nimic de Nabokov. Nu stiu cum imi scapase. Asa ca uneori imi era un pic mai greu sa inteleg despre ce se vorbea, desi bine-nteles ca imediat m-am dat pe net si am aflat ce si cum. Insa nimic nu inlocuieste opera citita complet, direct si nemijlocit.

Ce sa mai spun, "Citind Lolita in Teheran" este o carte extraordinara, din punctul meu de vedere, din doua motive: unul, pentru cele descrise si pentru modul incredibil de cald si de talentat, sa zic asa, in care este scrisa; doi, pentru ca face trimitere la multe carti bune care as indrazni sa spun ca trebuie neaparat citite intr-o viata. De exemplu, eu chiar acum citesc Lolita :). N-am terminat-o inca, insa pot deja sa afirm ca Nabokov este nemaipomenit!

In sfarsit, cartea mi-a amintit de o alta, tot atat de groasa, tot atat de interesanta si scrisa tot de catre o iranianca, ceva mai vestita de data asta prin natura "jobului" sau: este vorba despre Farah Pahlavi, sotia ultimului Sah al Iranului, care isi povesteste Memoriile. Dar despre ea, cu alta ocazie.

Acum nu-mi mai ramane decat sa va urez lectura placuta si sa ne vedem sanatosi in curand, sper ca de data asta mult mai curand ;).

(Autor: Azar Nafisi; editura: RAO 2008; nr. de pagini: 441; traducere din limba engleza: Silvia Osman; pret orientativ: 42.75 lei)

Mi-e tare dor...

...de casa bunicilor

John Denver - Take Me Home Country Roads

Dedicatie pentru noi insine...

Pai, daca am sta toti in "mutismul" asta, in linistea asta am progresa cand salcia ar deveni avion. (Petre Tutea)

Mi-e tare dor...

...de pianul meu...

Asa am inceput eu Anul Nou 2011...

La Multi Ani si numai bine sa va fie!

Sau, cum spunea un clasic in viata:

Va doresc Sanatate, ca pe restul le cumparam! :)