Tutologi si Tutofili si Catavenci Academici

Masiv şi expansiv, sărac de striga sărăcia de pe hainele lui lustruite la coate şi burlănite la genunchi, Petre Ţuţea trăia într-o lume a lui în care lipsurile nu contau. Avea cîţiva discipoli care se ţineau după el cu carneţelul, să-i noteze şi tăcerile, ceea ce cîteodată se vedea că-l stinghereşte. Nu-i uşuia de frica singurătăţii ori, mai curînd, ca să aibă nişte pereţi umblători cu care să-şi exerseze nevoia de a nu vorbi fără interlocutor.

Omul care la un moment dat s-a aflat printre cei care au condus România era, în ultimii ani ai bătrîneţii sale, un personaj care-ţi atrăgea atenţia şi pe stradă, cu vocea lui puternică, dăscălitoare, de surd care vrea să audă şi el ce spune.


Mînca la cantina Uniunii Scriitorilor, cu cartelă, şi cînd apărea vara în grădina din spatele Casei Monteoru, precedat de vocea lui răsunătoare, pe la mese circula un „Vine Ţuţea!” pe care proştii îl rosteau ironic şi semidocţii şi-l treceau gînditori printre dinţi, adică ştim noi cine-i filosoful ăsta fără operă. Scriitorii trecuţi prin puşcărie, ca şi el, se ridicau cu deferenţă cînd apărea, de parcă Ţuţea călca pe covorul roşu.

Vine Revoluţia, trece Revoluţia şi începe Ţuţea să fie dat la televizor cu ce zicea el despre Cioran şi despre România. Şi cînd ajunge pe patul spitalului îl caută o doamnă, care bătuse şi la uşa lui Nicolschi, să-l întrebe ce părere are despre securiştii şi anchetatorii care l-au chiţomănit în puşcărie. Şi bătrînul Ţuţea zice că el nu poate să-şi vorbească poporul de rău. „Păi, cum?!“, se miră doamna. Păi, uite aşa, că şi anchetatorii care l-au bătut şi l-au umilit în închisoare ţin tot de România aia pe care el nu vrea s-o vorbească de rău. Apar lucrări de-ale lui, cîte erau, şi după ce mai primeşte înapoi manuscrise pe care i le confiscase Securitatea.


Moare Ţuţea şi, în afară de cei cîţiva devotaţi ai lui pe bune, se ivesc tot soiul de băieţi cu carneţele – cărora li s-au alăturat băieţi cu reportofoane – şi se pun pe publicat la edituri de apartament cărţi de convorbiri şi „tăinuiri“ cu el, unii din postura de ţuţofili, alţii cu pretenţii de ţuţologi.

Urechişti care şi-au făcut cultura la negru îşi debitează inepţiile, proptindu-le cu citate din Ţuţea, unele auzite numai de ei. Şi dacă-i zici ţuţofilului care scoate cărţi cu ceea ce pretinde el că i-ar fi spus Ţuţea lui personal, că poate n-o fi notat bine, odată te acuză că eşti ateu şi n-ai pietate faţă de marele gînditor. Şi-ţi arată nişte foi scrise de mîna lui – „Aici sînt cuvintele lui Ţuţea, care se uită la noi de sus!“.

Cristian Teodorescu in Academia Catavencu