joi, 3 ianuarie 2013

Eminescu si Paunescu din capul meu




De ceva vreme tot vreau sa pun pe tapet, aka blog, doua constatari personale pe care le-am facut in timp despre doi poeti romani care, mentionez de pe acum, nu ma atrag foarte tare, fara insa sa pot spune ca nu-mi plac. Imi plac, pe alocuri foarte mult, chiar, insa nu ma emotioneaza in acel fel care ar trebui, asa cum se intampla cu Bacovia, de exemplu. Din pacate, as spune, pentru ca ii apreciez extraordinar de mult si in mod real.



Eminescu - oare ati observat ce ritm si rima perfecte are? Nu cred ca am mai intalnit poezii care sa fie mai superb scrise, din acest punct de vedere, decat poeziile lui Eminescu. Dupa parerea mea, acest amanunt tehnic - sa-l numesc asa - este o parte importanta a genialitatii autorului si a poeziilor sale, nediscutand aici de continut si de "ce-a vrut sa spuna autorul". Pentru ca Eminescu este genial, ne place, nu ne place. Iata:

Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?

Dintre pasări călătoare
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.

Nențeles rămâne gândul
Ce-ți străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l,
Valurile, vânturile. (Dintre sute de catarge)



Adrian Paunescu - dupa parerea mea, imbina in mod cu totul neasteptat, dar nicidecum strident si cu o genialitate foarte rar intalnita (de mine, cel putin) cuvintele obisnuite cu neologismele sau cu cuvintele mai nou aparute in limba romana - pentru ca nu stiu daca toate cele la care ma refer se incadreaza in categoria "neologisme" - si cu ideea pe care doreste sa o transmita prin cuvintele respective. Iar efectul este extraordinar, genial. (am sa ingrosh, in text, fragmentele la care ma refer)

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu
.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem. (Totusi, iubirea)



Titlul poeziei Repetabila povara in care parintii ştiu dureros ce e suta de lei, sau in "Ruga pentru parinti" unde ei sunt Enigmatici si cuminti, unde se spune ca au dus-o prost si ca Au plătit cu viaţa lor / Ale fiilor erori sunt cateva, foarte putine, exemple a ceea ce vreau sa spun.

Astept pareri, pro, dar si contra, daca ele exista, nu de alta, dar s-ar putea sa cred ca eu am facut descoperirea aceasta de literatura comparata ( :D ) si, deci, ca sunt si eu geniala, muhahaaaaa! ;)

2 comentarii:

coryamor spunea...

da. cred ca da. :))))
acum serios, mie Paunescu mi se pare un jongleur de cuvinte, in timp ce Eminescu e un artist complet, inegalabil, elegant pana in varful unghiilor: talent cu galeata, ca orice geniu!! :)

cristina spunea...

Aha, posibil :) Adica sa inteleg ca il consideri pe Paunescu un fel de diletant? nu stiu daca am inteles bine... Pentru ca tu chiar esti o profesionista in ale literaturii etc., eu sunt doar o profana care mai citeste din cand in cand :), asa ca m-as bucura sa aprofundezi un pic ;)