Iubire sau Distanta? Sau ambele?

A circulat de curand pe net un articol pe care nu l-am citit :D, al carui titlu era ceva de genul: Prea multi oameni care se iubesc sunt departe unul de celalat si prea multi oameni care sunt impreuna nu se iubesc. Cum ziceam, nu l-am citit pentru ca mi s-a parut ca ar fi cam siropos. Insa m-am gandit la o chestie, si anume aceea ca eu cred ca exista o legatura intre aceste doua lucruri: distanta dintre doi oameni si iubirea dintre ei. Simplist ar fi sa spun ca este o legatura invers proportionala evidenta. Nu stiu daca este chiar asa, insa, pentru ca relatiile dintre doi oameni sunt extrem de complicate. Dar ceva-ceva adevar este in aceasta proportionalitate inversa.

Mi-am amintit astfel de o carte pe care am citit-o foaaaaarte demult, pe cand eram eleva de liceu. Adica demult! O carte extrem de cunoscuta si iubita, Elevul Dima dintr-a saptea, din care acum mai tin minte doar doua chestii: una este ca elevul asta Dima se culca cu profele :) (ma rog, cu una sigur a “comis-o”, daca nu cumva cu mai multe), iar cealalta sunt doua personaje din carte. Nu mai stiu exact cine erau aceste doua personaje in carte, ce faceau ele exact. Stiu doar ca erau sot si sotie, iar el parca ii era prof lui Dima si pictor in acelasi timp. Sau nu, nu mai stiu. In orice caz, erau mai varsta decat domn’ elev. Ei, ce mi s-a infipt in cap ca o chestie super misto despre acesti doi oameni este ca ei, desi erau casatoriti, convenisera de comun acord sa nu se mute impreuna dupa casatorie, ci sa continue sa locuiasca separat, in acelasi oras (avea fiecare casa lui, nu locuiau cu parintii :D, erau relativ bogati), pentru ca sa pastreze mereu proaspata relatia lor. Daca li se facea dor unul de altul se vizitau, ramaneau peste noapte sau chiar mai multe zile, cat aveau chef amandoi. Dupa care, fiecare inapoi la casa lui. Si erau extrem de fericiti. Si, desigur, nu aveau copii. Erau un cuplu mai mult decat modern pentru acea perioada (actiunea se petrece in perioada antebelica, daca nu ma insel). De fapt, cred ca si in zilele noastre ar fi considerati niste extraterestri :)))).

Sigur, acest roman este o fictiune, o poveste inventata (cel putin asa cred). Totusi, ideea ca doi soti sa locuiasca separat mi s-a parut atunci, adica acum dooj’ de ani, si mi se pare si acum, una excelenta. Nu in toate cazurile, dar in multe. Cred ca este dovada suprema de incredere reciproca – unul dintre ingredientele principale ale unei casnicii fericite, alaturi de iubire si respect (desi, in opinia mea, nu exista iubire reala fara respect, dar, ma rog, asta este o cu totul alta conversatie pe care o las pentru altadata). Cu alte cuvinte, eu, ca sotie (de exemplu), am libertatea totala sa fac absolut orice vreau, fara ca nimeni sa stie. Iar ceea ce vreau este sa-ti fiu fidela, sa nu te insel - desi am toata libertatea din lume sa te insel daca asta vreau, dar nu vreau - pentru ca pe tine te iubesc si nu pe altul. Absolut minunat, nu-i asa? :)

Cum am spus, nu merge in toate cazurile, nu cred ca ar merge la cuplurile cu copii, la cele in varsta etc. Dar cred tare ca, in multe cazuri, ideea asta ar salva multe mariaje.

Din pacate, insa, exista cateva mari impedimente in aplicarea ei: unul ar fi de ordin financiar – nu-si permite toata lumea sa faca asta, chiar daca, sa zicem, si-ar dori macar sa incerce; altul ar fi de ordin hormonal :D; si, in sfarsit, alt impediment, major, ar fi pur si simplu lipsa de incredere unul fata de altul, ceea ce mi se pare foarte naspa, trist, chiar. Ah, si desigur, un al patrulea impediment deloc de neglijat ar fi social, mentalitatea de tipul “nu se face asa”, “ce o sa zica lumea?”, “ce o sa zica mama?”, "ce idee!!" etc.

In afara de Elevul Dima, nu am mai vazut sau auzit despre ideea asta sau ceva asemanator niciunde in alta parte, in realitate sau in alta carte (rima, stop!!! :))) ). De ce oare?

Stiu insa un lucru: daca as fi un psihoterapeut specializat in relatiile de cuplu, as prescrie acest “tratament” negresit. De altfel, acum vreo 15 ani cand studiam si eu psihologia si psihoterapia, un profesor ne spunea ca este absolut imperios necesar pentru reusita unei relatii in timp ca, intr-un cuplu, cate unul dintre parteneri sa spuna cateodata: "Acum vreau, am nevoie sa fiu singur in camera cealalata sau in parc pentru ca sa fac lucrul cutare sau cutare. Asta nu inseamna nicidecum ca nu te mai iubesc. Te iubesc, dar acum vreau sa fiu singur." Sau, mai poetic: Da-mi ocazia sa-mi fie dor de tine! Iar eu sunt total de acord.

Tu ce parere ai? Sunt chiar curioasa! Te rog, spune-mi! :)

(Titlu: Elevul Dima dintr-a saptea; Autor: Mihail Drumes; editura: Art 2011; nr. de pagini: 462; pret: 25 lei. Este doar una dintre cele cateva editii disponibile de la diverse edituri. In anii '90 cand am citit-o eu era in doua volume, pe o hartie de calitate proasta, cu o grafica indoielnica. Dar cui ii pasa? Nu mie :) )

PS. Dupa cum mai spuneam si in alte postari precedente, de ceva timp m-am apucat de inventat Basmalutele Fericite COCO BONGO, asa incat o sa va arat cate o basmaluta la (aproape) fiecare postare de aici, de pe blog :) Legatura - probabil aparent inexistenta - dintre basmalute si carti este aceea ca ambele sunt lucruri - de fapt, activitati, mai curand - care pe mine ma fac nespus de fericita. Asa ca m-am gandit ca e posibil sa-i faca si pe altii fericiti. Cum spuneam si in prezentarea COCO BONGO de pe Facebook, imi doresc ca aceasta sa fie contributia mea patrata (pentru ca basmalutele sunt patrate :) ) de fericire, veselie, iubire si culoare in lume. :) De aceea si nu numai, COCO BONGO este, nici mai mult, nici mai putin, Fericire la Patrat :).

In cazul in care iti face cu ochiul vreuna dintre basmalutele prezentate pe acest blog, vrei sa mai vezi si alte modele, ai in minte un model cu totul nou de basmaluta sau pur si simplu esti curios (sau curioasa :D ) cu ce se mananca ele, ţup-ţup aici, pe pagina lor si numai a lor. :)

COCO BONGO - Fericire la Patrat!

https://www.facebook.com/CocoBongoRomania/

Unde Este Marginea Realitatii?

Cred ca m-a lovit un meteorit in cap. Pentru ca am citit o carte de literatura fantastica si mi-a placut. :D Proza scurta. Primita cadou, asa se explica faptul ca a ajuns la mine-n batatura, pentru ca altfel no way! Nu gust(am) acest tip de scriere. Dar se pare ca mai nou il gust. Si-mi place. :) Asa ca asta trebuie sa fie: m-a lovit ceva grav de tot la mansarda :)))

De fapt, ia stati asa! Mint, cu mare nerusinare. Am mai citit si alte “fantasmagorii” in trecut, tocmai mi-am amintit. Una este asta. Si ar mai fi inca vreo doua-trei. Dar despre ele, cu alta ocazie, pentru ca cel putin una dintre ele chiar merita povestita. Poate si celelalte, mai vedem.

Acum sa ma intorc la oile mele. Vara trecuta am primit cadou, fara o ocazie anume, o carte de “Povestiri de la marginea realitatii” de Dan Radoiu. Desigur, nefiind interesata de acest gen de literatura, nu auzisem de autor pana atunci. Ma rog, am ajuns acasa, am pus cartea printre altele si am uitat de ea. Pana acum vreo saptamana, cand mi-am amintit de ea. Si cand m-a apucat cheful de a o citi, cam fara chef, de fapt :D. Dar eram intr-o situatie in care trebuia sa pierd timp, fie uitandu-ma pe pereti, fie citind aceasta carte. Alegerea a venit de la sine, evident. Si ma apuc eu, gospodareste, de citit de la primul paragraf citibil al cartii. Care este de fapt patru paragrafe :D cu cateva informatii despre autor. Nascut la 13 februarie 1974. Hopaaaa, fix cu o zi inaintea mea! Deci mi-a devenit brusc simpatic :) Am continuat, asadar, cu prefata scurta si misto scrisa de Eugen Cadaru. Si apoi cu prima povestire scurta, care este de departe ceaaaa maaaai luuuuungaaaaa din volum :) Si cea mai interesanta, cumva. Se petrece la metrou :D.

Cam toate povestirile au cate o idee interesanta in ele, desi nu toate sunt la fel de reusite. Si toate se petrec, intr-adevar, la marginea realitatii. Nu pe vreo planeta fantastica, nu in vreun vechi castel nelocuit si bantuit de fantome sau alt loc din asta buhuhuuuuuu. Nu. Se petrec la metrou, in apartamente de bloc obisnuite, pe terenul de tenis, la serviciu etc. si implica obiecte cat se poate de obisnuite, cum ar fi ceainice, sifoniere, chiuvete, lifturi si altele asemenea. Unele povestiri sunt extrem de scurte, au doar o pagina – cele mai scurte povestiri scurte citite de mine vreodata :D. Toate au titluri simple, la obiect, ceea ce ma face sa afirm: se vede ca autorul e informatician :D. Alt punct in comun pe care il am cu el, in afara de zodie, (aproape) ziua, luna si anul nasterii :D (ma rog, eu am facut doar liceul de informatica, el a dus nebunia la un nivel superior :))))) ).

Concluzia e, pe scurt, ca mi-a placut neasteptat de mult. M-a surprins pozitiv, ca sa zic asa :D. Mi-a pus rotitele imaginatiei la lucru, de fapt asta mi-a placut cel mai mult. Mi-a aratat, intr-un altfel de mod si intr-o altfel de abordare, ca lucrurile simple din jurul nostru pot fi, de fapt, extrem de importante. Asa cum si o floare este un lucru extrem de simplu la prima vedere, dar deosebit de important. De exemplu, floarea Micului Print. Si altele, si altele. Intr-un fel, povestirile acestea sunt povesti, dar un pic altfel de povesti. Iar unele nu sunt povesti deloc.

Motive pentru care este posibil sa mai servesc astfel de literatura si pe viitor :) Motive pentru care va indemn sa cititi acest volum de Dan Radoiu chiar daca, in mod normal, la fel ca mine poate, nu ati face-o. Dar eu am facut-o si ma bucur. Si mi-as dori sa va bucurati si voi :).

(Titlu: Povestiri de la marginea realitatii; Autor: Dan Radoiu; editura: Crux Publishing 2015; nr. de pagini: 175; pret: 36 lei)

PS. Dupa cum mai spuneam si in alte postari precedente, de ceva timp m-am apucat de inventat Basmalutele Fericite COCO BONGO, asa incat o sa va arat cate o basmaluta la (aproape) fiecare postare de aici, de pe blog :) Legatura - probabil aparent inexistenta - dintre basmalute si carti este aceea ca ambele sunt lucruri - de fapt, activitati, mai curand - care pe mine ma fac nespus de fericita. Asa ca m-am gandit ca e posibil sa-i faca si pe altii fericiti. Cum spuneam si in prezentarea COCO BONGO de pe Facebook, imi doresc ca aceasta sa fie contributia mea patrata (pentru ca basmalutele sunt patrate :) ) de fericire, veselie, iubire si culoare in lume. :) De aceea si nu numai, COCO BONGO este, nici mai mult, nici mai putin, Fericire la Patrat :).

In cazul in care iti face cu ochiul vreuna dintre basmalutele prezentate pe acest blog, vrei sa mai vezi si alte modele, ai in minte un model cu totul nou de basmaluta sau pur si simplu esti curios (sau curioasa :D ) cu ce se mananca ele, ţup-ţup aici, pe pagina lor si numai a lor. :)

COCO BONGO - Fericire la Patrat!

https://www.facebook.com/CocoBongoRomania/

Il iubesc pe Perruchot!

Cine este Perruchot?

De foarte mult timp - vreo 3 ani, parca - imi doresc sa scriu aici nu despre o carte, ci despre o colectie de carti ale acestui autor. Francez. Ilustru necunoscut pentru mine pana nu demult si pentru multi altii inca, poate. Henri Perruchot. L-am descoperit cu totul intamplator in biblioteca familiei, o carte insiruita langa alte carti avand acelasi aspect. Fiind un grup compact cam in aceleasi culori dispuse la fel, mi-a atras atentia si am constatat ca era vorba despre niste carti ale aceleiasi edituri – Meridiane. Cam intr-o doara, dar disperata si hotarata sa gasesc totusi cateva carti care sa nu fie din cale-afara de plicticoase, m-am uitat la titluri, caci pe autori ii cunosteam mai putin, spre deloc. Cel mai apetisant – mult spus, pentru ca in acel moment al vietii mele cautam ceva care sa fie beletristica, nu stiinta sau mai stiu eu ce bazdaganii, iar astea pareau a fi bazdaganii - mi s-a parut Viata lui Van Gogh. Am extras cartea dintre celelalte. Nu-mi spunea mare lucru, era veche, editata prin anii ’60, adica inaintea erei mele (care a inceput in anii ’70 :D ). Ma rog, am mai ales si altele atunci si am plecat la casa mea.

La un moment dat, intr-un final apoteotic, i-a venit randul la citit. Si ce sa vezi si sa nu crezi? S-a dovedit a fi una dintre cele mai mistoace carti citite de mine pana atunci. Si subiectul ca subiectul – cine n-a auzit de Van Gogh, vorba-ceea - , dar felul in care e scrisa cartea este extraordinar de placut, cursiv, total ne-greoi, exact ca un roman interesant si nu cum m-as fi asteptat eu de la o astfel de carte. Atata doar ca nu era roman. Pentru ca nu vorbim despre o biografie romantata a pictorului, ci despre biografia lui reala, viata lui asa cum a fost, cu date, fapte si personaje reale. Perruchot spune, de altfel, in prefata ca “biografia trebuie să fie, dupa mine, «la fel de pasionanta ca şi un roman»”. ”De ce sa nu imbinam tocmai calitatile biografiei erudite [in general seci] si ale celei romanţate [care contine multe elemente inventate], evitand respectivele lor lipsuri si defecte? În orice caz, acesta este obiectivul pe care mi l-am fixat.” “Sa-ti propui drept scop reconstituirea unei vieti, s-o apropii cat mai mult de realitate, inseamna sa te angajezi sa nu scrii nici un cuvant, sa nu menţionezi nici un amanunt fara a fi autorizat de un document - si inca un document de o veracitate dovedită. La inceputul Vietii lui Van Gogh vorbesc de o cotofana care caraie in varful unui salcam din cimitirul din Zundert, satul natal al pictorului. Detaliu minor. Dar detaliul acesta, nu eu l-am inventat: asa cum il semnalez in cuvintul inainte al acestei Vieti, l-am cules dintr-o scrisoare din ianuarie 1889 a lui Vincent catre fratele sau Theo.”

El mai spune ca s-a documentat 15 ani inainte de a scrie aceasta carte, a studiat arhive, a stat de vorba cu zeci, poate sute de persoane care au interactionat direct sau indirect, intr-un fel sau altul, cu pictorul, care detineau diverse scrisori scrise de el sau pentru el, diverse alte lucruri, tablouri, poate, etc. etc. etc. Si iata ca din aceasta documentare au reiesit informatii importante si despre alti pictori impresionisti, pe ale caror biografii, de altfel, Perruchot isi propusese oricum sa le scrie dupa aceeasi formula ca si cea folosita in Viata lui Van Gogh. “In februarie 1955 a apărut Viata lui Van Gogh, prima din biografiile seriei Arta si Destin, in care voi evoca, in circa douazeci de volume - daca anii nu-mi sunt prea număraţi - toata istoria artei franceze de la Delacroix la Picasso.” N-a reusit sa le scrie pe toate cele propuse pentru ca, din pacate, a murit la varsta de doar 50 de ani, in 1967.

Van Gogh a fost primul volum aparut din seria respectiva. De-asta spuneam ca voi scrie despre o colectie de carti si nu doar despre o singura carte, pentru ca ele de fapt se intrepatrund. Personaje dintr-o carte apar si in altele, pentru ca acesti pictori au trait cam in aceeasi perioada istorica, multi dintre ei s-au cunoscut, au fost prieteni sau mai putin prieteni, au trecut prin aceleasi razboaie sau alte evenimente istorice sau personale, totul descris de Perruchot cu mult talent, evidenta pasiune, cu detalii autentice minutios documentate.

Din aceasta serie eu am reusit sa citesc pana acum: Van Gogh, Cézanne, Toulouse Lautrec si Renoir. Mai am: Douanier Rousseau, Manet, Gauguin (despre el am mai citit si Paradisul de dupa colt de Mario Vargas Llosa in traducerea doamnei Mariana Sipos), Seurat si scriitorul Montherlant.

Si acum gata cu vorbaraia, va las sa le cautati pe la anticariate, biblioteci sau prieteni (pentru ca, din nefericire, nu s-au mai reeditat in limba romana din anii ’60 :( ) si sa incepeti sa le cititi, sunt absolut minunate!

(Titlu: Viata lui Van Gogh; Autor: Henri Perruchot; editura: Meridiane 1967; nr. de pagini: 380; traducere din franceza: Sabina Dragoi – Osman; pret orientativ la anticariat in acest moment: 17 lei)

PS. Dupa cum spuneam si in postarea precedenta, de ceva timp m-am apucat de inventat Basmalutele Fericite COCO BONGO, asa incat o sa va arat cate o basmaluta la (aproape) fiecare postare de aici, de pe blog :) Legatura - probabil aparent inexistenta - dintre basmalute si carti este aceea ca ambele sunt lucruri - de fapt, activitati, mai curand - care pe mine ma fac nespus de fericita. Asa ca m-am gandit ca e posibil sa-i faca si pe altii fericiti. Cum spuneam si in prezentarea COCO BONGO de pe Facebook, imi doresc ca aceasta sa fie contributia mea patrata (pentru ca basmalutele sunt patrate :) ) de fericire, veselie, iubire si culoare in lume. :) De aceea si nu numai, COCO BONGO este, nici mai mult, nici mai putin, Fericire la Patrat :)

In cazul in care iti face cu ochiul vreuna dintre basmalutele prezentate pe acest blog, vrei sa mai vezi si alte modele, ai in minte un model cu totul nou de basmaluta sau pur si simplu esti curios (sau curioasa :D ) cu ce se mananca ele, ţup-ţup aici, pe pagina lor si numai a lor. :)

COCO BONGO - Fericire la Patrat!

https://www.facebook.com/CocoBongoRomania/

Carti si COCO BONGO :)

Filozofie de weekend ;) :

Daca nu ai grija de un lucru si iti bati joc de el, acel lucru isi va bate si el joc de tine la un moment dat: masina (si masinariile de orice fel), chiuveta de la bucatarie, pantofii, casa in care locuiesti sau in care nu locuiesti, cartea favorita si tot asa. La fel se intampla si cu corpul tau: ficatul, inima, plamanii etc.

In mod oarecum similar, daca iti bati joc de oameni, o mica parte din acesti oameni precum si alti oameni isi vor bate joc de tine, la randul lor, la un moment. Adica, viata isi va bate joc de tine.

De fapt, in realitate nici lucrurile, nici corpul tau, nici oamenii si nici viata nu sunt cei care-si vor bate joc de tine, ci tu singur iti vei face asta tie insuti, prin atitudinea pe care o ai fata de tot ceea ce te inconjoara.

Nimic nou sub soare, desigur. Se spune asta de sute si, probabil, chiar de mii de ani. Si se va mai spune inca. De fiecare data cu speranta "spunatorului" ca ideea asta va ajunge la urechile, mintea, sufletul, intelegerea si actiunea unui singur alt om macar, daca nu ale mai multora. De data asta "spunatorul" sunt eu. :)

Totusi, pentru ca veni vorba, exista ceva nou sub soare de cand nu am mai scris aici :) Intre timp m-am apucat de inventat Basmalutele Fericite COCO BONGO, asa incat de acum inainte o sa va arat cate o basmaluta la fiecare postare :) Legatura - probabil aparent inexistenta - dintre basmalute si carti (si filozofiile de weekend ;) ) este aceea ca ambele sunt lucruri - de fapt, activitati, mai curand - care pe mine ma fac nespus de fericita. Asa ca m-am gandit ca e posibil sa-i faca si pe altii fericiti. Cum spuneam si in prezentarea COCO BONGO de pe Facebook, imi doresc ca aceasta sa fie contributia mea patrata (pentru ca basmalutele sunt patrate :) ) de fericire, veselie, iubire si culoare in lume. :) De aceea, COCO BONGO este, nici mai mult, nici mai putin, Fericire la Patrat :)

In cazul in care iti face cu ochiul vreuna dintre basmalutele prezentate pe acest blog, vrei sa mai vezi si alte modele, ai in minte un model cu totul nou de basmaluta sau pur si simplu esti curios (sau curioasa :D ) cu ce se mananca ele, ţup-ţup aici, pe pagina lor si numai a lor. :)

COCO BONGO - Fericire la Patrat!

https://www.facebook.com/CocoBongoRomania/

Concursul International "George Enescu" 2014 - ... si Publicul spectator (partea a III-a si ultima)

(Continuare de aici)

Publicul spectator a fost, in primul rand, foarte putin prezent in sali. La Ateneu la toate concertele au fost rezervate in permanenta primele sapte randuri din sala plus primul rand de loje pentru asa-numitul protocol - presa si diverse alte PFI-uri mai mult sau mai putin (PFI = Persoana Foarte Importanta :D ) - adica aproximativ 300 de locuri (de fapt, cred ca au fost 388, adica exact numarul persoanelor care au primit confirmarea initiala a rezervarii lor si apoi au fost taiate de pe lista, asa ca mine; cred ca de-asta ne-au si taiat de pe lista, si anume pentru ca profesionistii lu' peste prajit, organizatorii adica, uitasera de locurile pentru protocol, normale la orice eveniment). Dintre acestea, doar la cele doua finale s-au ocupat aproape toate, in rest au ramas mai mult goale, ca si restul salii.

Snobismul e mare printre romani. Daca acesta a fost un Concurs de interpretare - International si purtand numele lui Enescu - asta a insemnat ca nu au participat interpreti consacrati. Normal, ca la orice astfel de concurs. Asta, in mintea snobului, a inseamna ca nu sunt buni. Deci nu merita atentie. Deci hai sa ne rezervam si noi acolo bilete ca sa fie, ca tot sunt gratis, dar mai vedem noi daca mergem. Dupa care au uitat sau au fost convinsi de altii ca nu merita. Si n-au mai mers. Si uite asa, desi salile au fost complet rezervate, au ramas in realitate aproape goale. Din punctul meu de vedere strict personal, a fost un lucru bun pentru ca nu m-am strofocat deloc sa intru in sala si sa-mi gasesc ce loc am poftit. Dar pentru eveniment nu a fost deloc ok. Ma rog.

La Sala George Enescu de la Conservator, unde au fost etapele preliminare ale concursului de Pian, a fost in general lume normala, imbracata normal, cu comportament normal si foarte ok. Probabil au fost doar pasionatii (ca mine) si apropiatii concurentilor, cei veniti sa-i sustina. Mi-a placut mult.

La Ateneu, in schimb, au fost doua categorii de public. Cel normal, descris mai sus, si cel pitiponc, nimerit acolo cine stie cum. Blonde ravisante cu priviri inteligente care sorbeau vinul incet, elegant, din paharele de plastic cu picior, in care era pus si adus in sala de concerte (dupa umila mea parere, mai lipseau pungile de floricele si gata atmosfera de cinema de la Mall - in traducere, nu cred ca trebuia permis accesul cu asa ceva in sala de spectacole; una e o sticluta de apa sau suc pe care o poti inchide si baga in poseta, plasa, geanta, si alta e un pahar de vin pentru care nu exista loc amenajat langa fotoliu, la naiba!, asa cum exista la cinema pentru paharele de suc). Rochii mulate pe fund, crapate in fata pana la oarece si cu tatele pe-afara. Mobile care sunau in timp ce concurentii cantau!!! Sclipici. Mult fard. Multa falsitate. Persoane - de obicei cate 2 fete impreuna, impopotonate - care veneau fix la ora cand trebuia sa inceapa spectacolul sau chiar 5-10 minute dupa si deranjau un rand intreg ca sa ajunga fix la locurile de pe invitatia lor, desi puteau sa se aseze orinde in alta parte, pe locuri la fel de bune sau chiar mai bune, fara sa deranjeze pe absolut nimeni. Persoane care conversau in pauze crezandu-se fini intelectuali probabil, fara sa-si dea seama ca finetea in general consta in a fi discret, in a nu atrage atentia asupra ta cu orice pret, si nu in a purta conversatii despre PFI-uri cu voce cat se poate de tare (ca sa auda lumea din jur ca tu il cunosti pe icsulescu sau igreculescu, persoane publice).

Una peste alta, a fost o experienta interesanta, iar muzica a fost incredibil de frumoasa si de frumos interpretata. O adevarata Minune! La anul va fi Festivalul Enescu, cel unde vor canta consacratii ;) si unde nu vom mai pupa bilete gratis. Dar peste doi ani va fi un nou Concurs Enescu pe care abia il astept! :)

In final, trebuie sa spun ca si eu, ca si Iosif Sava, cred in puterea muzicii clasice de a-i influenta in bine pe cei care o asculta. Asa ca sper din suflet ca muzica clasica de la Concursul Enescu de anul acesta i-a influentat in bine pe toti cei care au ascultat-o si le-a atins sufletul intr-un mod aparte, pe care nu-l vor uita prea curand. Pentru ca muzica clasica este una dintre multele dovezi ca Dumnezeu ne iubeste mult de tot :)