sâmbătă, 16 octombrie 2010

"Intre Dumnezeu si Neamul Meu"





"Am recitit de curand aceasta carte uitata demult in biblioteca mea, de care insa mi-am amintit intr-o buna zi cu soare printr-o intamplare fericita. Si primul lucru care mi-a trecut prin scufa in momentul in care o reciteam nu a fost un glonte, conform bancului, ci faptul ca toti politicienii nostri bravi de azi, fara exceptie, ar trebui sa o citeasca. Trebuie sa marturisesc aici & acum cu sinceritate ca eu nu citesc stirile de pe net sau din ziare si nici nu ma uit la televizor aproape deloc. Motivul este ca am naturelu’ simtitoriu si nu pot pentru ca sa le diger. Dar dupa umila mea parere de profana, ar trebui sa fie ca un soi de lectura obligatorie pentru ei, din care sa sustina un examen cu caracter eliminatoriu. Si asta in toate fazele urcusului lor ametitor pe scara serpuitoare a politicii mioritice, spre aducere aminte.

Pentru cei care nu stiu sau au uitat, este vorba despre o culegerea de dialoguri purtate de diversi interlocutori cu Petre Tutea imediat dupa Revolutie, precum si cateva eseuri filozofice scrise chiar de acesta."

Asta scriam eu pe un alt blog cam acum un an. Cartea am pastrat-o pe noptiera si mai citesc din cand in cand din ea, atunci cand se intampla sa-mi mai pierd speranta sau cand pur si simplu mi-e dor de Tutea. Este una dintre cele patru carti de capatai ale mele despre care mai vorbeam si aici.

Insa am o adaugire de facut, cartea ar trebui citita obligatoriu nu doar de catre politicieni, ci de catre toti romanii si mai ales de cei care si-au pierdut speranta mai mult sau mai putin. Este o terapie nemaipomenita pentru depresii, iar acest lucru il veti putea observa din citatele pe care le voi mai "arunca" din cand in cand pe acest blog.

(Fundatia Anastasia, Editura Arta Grafica 1992; numar de pagini: 450; pret original [in 1992]: 450 lei)

vineri, 8 octombrie 2010

Paradisul este intr-adevar dupa colt?



Desi voiam sa scriu azi despre Salman Rushdie care ma "bantuie" de cateva postari incoace, o sa il aman din nou pentru un motiv bine intemeiat.

Am aflat ieri ca Mario Vargas Llosa este noul laureat al premiului Nobel pentru literartura al acestui an, motiv pentru care m-am gandit sa il onorez si eu pe acest blog scriind despre "Paradisul de dupa colt".


Este o carte care m-a intrigat putin. Povesteste in paralel viata lui Gauguin si a bunicii lui pe nume Flora Tristan, alternand capitolele, unul despre ea, unul despre el. Ce doi nu s-au intalnit niciodata si nici nu s-au cunoscut. Cele doua povesti nu au nici o legatura (aparenta) una cu cealalta, in afara faptului ca amandoi au fost niste neintelesi ai lumii in care traiau si, poate tocmai de aceea, niste revoltati si deschizatori de drumuri. Insa in timp ce Flora a facut asta militand si implicandu-se activ, Gauguin a facut-o... retragandu-se si lasand totul balta. Totul - lumea din jurul sau, familia, slujba de broker, civilizatia -, in afara de pictura sa, careia i s-a dedicat in intregime.


Recunosc cu sinceritate ca m-a iritat putin (mai mult) aceasta alternanta de povesti, in sensul ca a lui Koke (porecla tahitiana a lui Gauguin) mi s-a parut foarte interesanta, pe cand a Florei nu m-a interesat deloc. Desigur, este o chestiune de gust personal, insa am devorat pur si simplu capitolele despre Gauguin, pe cand de celelalte abia asteptam sa scap. Nu stiu sa spun de ce pentru ca stilul scriitoricesc pare a fi acelasi. Insa asta a fost, probabil ca Flora nu este pur si simplu genul meu de personaj, atata tot. Da, de fapt, asta este cu siguranta. Si ceea ce m-a enervat cel mai tare si mai tare este ca ma asteptam ca pana la sfarsit cele doua povesti sa se lege cumva, lucru care nu s-a intamplat. Au ramas total paralele.


Insa pasajele despre Koke sunt nemaipomenite, cu scene si descrieri foarte plastice, realiste, lipsite de tabuuri si prin asta chiar intrigante pe alocuri (mai ales cea despre o relatie homosexuala pe care a avut-o in Tahiti, dar si cele despre relatiile cu diversele femei, tahitiene sau nu, din viata sa).


Concluzia este ca, desi nu face parte dintre favoritele mele, "Paradisul de dupa colt" chiar merita citita, insa alaturarea intr-o singura carte a celor doua povesti in opinia mea este nefericita si scade valoarea ei. Asta este umila mea parere de profana despre cartea unui proaspat detinator al Nobel-ului pentru literatura :)



(Autor: Mario Vargas Llosa; editura: Humanitas 2005; nr. de pagini: 396; traducere din spaniola: Mariana Sipos; pret orientativ: 32 lei)

PS - Nu in ultimul rand, am avut surpriza deosebit de placuta sa constat ca traducerea din spaniola a fost facuta de doamna Mariana Sipos, profesoara mea de Limba si literatura romana in clasele 5-8, un dascal impecabil, pe care am iubit-o si o iubesc in continuare foarte mult, desi nu am mai intalnit-o de foarte mult timp :)

marți, 5 octombrie 2010

Alchimistul si Coelho



Am citit cartea asta in septembrie 2002. Daca nu ma-nsel, pe-atunci era foarte la moda, cred ca aparuse in Romania si in romana de curand, se montase si o piesa la National dupa cartea respectiva, piesa pe care n-am vazut-o niciodata. In parte si pentru ca era atunci o isterie generala, lumea se batea pe bilete (metaforic vorbind, of course; cred :) si vorbea numai despre asta. Iar mie nu-mi place sa ma bat pentru nimic si nici sa ma isterizez in masa. Si mai eram si-n criza de bani.

Asa ca am incercat sa fac rost de carte si sa o citesc, unu, pentru ca ea era de fapt originalul (si nu piesa de teatru) si doi, pentru ca ar fi fost mai ieftina si mai fara "bataie". Asa ca mi-am intrebat cea mai buna prietena de atunci, care si ea era o mare cititoare si aveam si gusturi asemanatoare, daca nu cumva o are. Ba da, o avea, si mai mult, in doua exemplare. Iar pe unul mi l-a daruit mie, lucru pentru care-i multumesc si acum, pe aceasta cale :)


Ce m-a facut dupa atata timp sa vorbesc despre ea tocmai acum, cand nu mai e la moda (cu toate ca Paulo Coelho este inca foarte la moda din cate-mi dau seama)? Postarea precedenta si zisa lui Rushdie pe care o citam acolo. Pentru ca in Alchimistul este vorba despre un baiat care strabate lumea-ntreaga (nu si India, de data asta :) doar pentru ca intr-un final sa gaseasca ceea ce cauta... la poarta casei sale.

Si mai mult. Tot asa mi s-a intamplat si mie. In acelasi an si aceeasi luna am plecat, tot in desert ca si baiatul din carte, sa caut ceea ce voiam si nu gaseam acasa. Nu era vorba despre vreo intelepciune adanca, ci despre o viata mai buna, financiar vorbind. Si dupa 7 ani, cand mai grei, cand mai buni, de stat in desert am gasit acea intelepciune pe care nici macar n-o cautam. Dar am gasit-o.


Alchimistul este o carte simpla dar geniala. Dupa parerea mea, singura carte geniala a lui Coelho si singura care merita citita. Si celelalte (le-am citit pe toate) mi-au placut, care mai mult, care mai putin, insa nu mi se par decat variatiuni palide pe aceeasi tema, a Alchimistului. Prea multe variatiuni, dupa parerea mea. Cred ca un scriitor bun trebuie sa stie cand sa se opreasca si nu sa devina lacom de succes si de bani. Fie-mi iertata comparatia, insa Coelho mi se pare ca un fel de Modern Talking, care a scos intr-o perioada foarte scurta de timp 6 albume (parca) cu cantece aproape la fel. Insa desigur, eu nu sunt nici pe departe critic literar si nici muzical, ci doar o profana.

Alchimistul a devenit cartea mea de capatai, impreuna cu inca alte trei. Acestea sunt carti pe care as putea sa le citesc de neinchipuit de multe ori si sa ma emotioneze la fel ca la inceput de fiecare data. Nu le las niciodata acasa cand plec mai departe si nu le imprumut nimanui decat in familie.

Alchimistul este pur si simplu o carte care trebuie citita.




(Autor: Paulo Coelho; editura: Nemira 2000 editia a II-a; nr. de pagini: 217; traducere din portugheza: Micaela Ghitescu; pret orientativ: 24 lei)